DeeaStar

Helloooooooo people !

Iată-ne ajunși și în luna februarie. Zboară timpul ăsta, ceva de speriat, iar săptămâna ce tocmai se încheie a fost o alergătură totală pentru mine.

” Cireșica din vârful prăjiturii ” a venit marți seara în timp ce stăteam la o mica bârfă cu o parte din familie. Primim telefon că fratele mamei este la spital, săltat de urgență din stradă de o salvare care l-a găsit mai mult inconștient. Se pare că un accident vascular antrenat de supărarea pierderii locului de muncă i-a pus capac, și iată cum la orele 22 umblam pe străzi care mai de care să aducem cele necesare internării.

Interesant a fost că am umblat 15 minute să aflăm la ce sectie este, deoarece medicii de garda dădeau din umeri, că la ei nu au venit pacienți noi. Dar ce să vezi, după ce am răscolit tot spitalul l-am găsit chiar la un cabinet de lângă ei, situat la 1 metru, primind îngrijiri .

Drumul spre salon și ” cazarea ” e o altă poveste care mi-a lăsat un gust amar. Cum să lași tu doar un singur brancardier ( cam slăbuț ) să transporte pe gheață și într-un cărucior ale cărui roți stau să se rupă, un om foarte corpolent ? În tot acest timp afară era un frig de înghețai instant, iar pacientul putea să răcească serios, dar nu a păsat nimanui pentru că eventualele ajutoare rămăseseră la căldurică uitându-se la televizior.

În salon era mai frig ca afară și pături ni s-a comunicat că nu prea mai au. După ce au depus totuși un mic efort s-au întors cu o bucată de ceva ce aducea mai mult a preș. Cabinetul asistentelor de serviciu era indundat de râsete și hăhăieli care nu s-au întrerupt nici măcar când am venit să le cerem ajutorul. S-au uitat nemulțumite la mine că le-am deranjat și tot zâmbind mi-au spus că nu prea le interesează pe ele amănunte despre pacient, pentru că mâine dimineață se schimbă oricum tura.

După ce am reușit cât de cât să îi asigurăm o stare de bine, soția a rămas cu el să îl supravegheze, iar noi am mers fiecare la casa noastra. Sperietura a fost zdravănă și noaptea cam nedormită.

Restul zilelor s-au scurs ba la Inspectoratul Teritorial de Munca, ba la birou, ba la spital, activități ce m-au cam stors de energie. Până și calculatorul strigă după mine să-l aprind, să-l mai ating, să-i mai gâdil unitatea . De luni începe sesiunea, alte proiecte, alte cerințe, alt stres, daaaaaaaar mai am un semestru și gataaaaa !

În ciuda tuturor evenimentelor am mai avut timp să arunc un ochi prin mail-uri, sa dau accept la comentarii și să observ că am de răspuns unor întrebări venite direct de aici :

Principala trasatura a caracterului meu: Sufletistă
Calitatea pe care o prefer la un barbat: Sinceritatea
Calitatea pe care o prefer la o femeie: Idem…sinceritatea
Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: Caracterul și sprijinul neconditionat. E foarte greu să ai un prieten adevărat.
Principalul meu defect: Sunt muuuuult prea sensibilă, slăbiciune de care foarte multe persoane au profitat.
Ocupatia mea preferata: Resursele umane…nu creadeam că voi ajunge să fiu atât de pasionată de ceea ce fac.
Visul meu de fericire:  O casă, desigur.
Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: Să fiu singură, cred că este cel mai mare coșmar al meu încă din copilărie.
Ce-ati vrea sa fiti? Eu însumi de ori câte ori ar fi nevoie să o iau de la început.
Tara în care-as vrea sa traiesc: Îmi doresc să stau câte puțin în fiecare țară pe care visez să o vizitez dar să mă întorc mereu în România.
Culoarea preferata: Roșu
Floarea preferata: Trandafirul
Pasarea preferata: Pescărușul
Prozatorii mei preferati: Creangă, Sadoveanu
Poetii mei preferati: Mihai Eminescu
Eroul meu preferat: McGiver
Eroina mea preferata: Femeia fantastică
Compozitorii preferati: Habar nu am, sunt foarte multe melodii care îmi plac.
Pictorii preferati: Stefan Luchian
Eroii din viata reala: Mama
Eroinele din istorie: Eeeeeee, mai tare ca mama nu e nimeni .
Bautura si mancarea preferate: Pepsi și cartofii cu brânză la cuptor.
Numele preferat: Hmmmm, nu știu acum.
Ce detest cel mai mult: Să fiu mințită.
Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: Dacă sunt istorie, ce rost are să le mai dezgropăm ?
Fapta militara pe care-o admir cel mai mult: Viața pe care și-o dau soldații aflați în misiune.
Darul natural pe care-as vrea sa-l am: Puterea de a ajuta pe toți cei nevoiași.
Cum as vrea sa mor: E ultimul lucru la care mă gândesc, iubesc atât de mult viața.
Starea de spirit actuala: Puțin melancolică, zeci de gânduri îmi roiesc în minte.
Greseli care-mi inspira cea mai multa indulgenta: Ăăăăăă, nu știu .
Deviza mea: Nu te lăsa învins, mergi mai departe.

Alice, ia spune-mi dragă, tu ce părere ai ?

Pe final….m-am săturat de frig, vreau să vină căldura .

Multitudinea ” plimbărilor ” în interes de serviciu îmi bucură ochii cu peisaje absolut superbe. Pentru că de foarte multe ori nu am avut cum să le imortalizez, m-am hotărât să port aparatul foto după mine mereu și iată că ocaziile nu au întârziat să apară. În continuare, Parcul Circului, un loc de vis în această perioadă ( click ).

A venit vacanța, cu trenul din Franța . Doamne ce mai țopăiam prin școala generală când venea perioada asta de sărbătoare. Gândul fugea numai la cadouri, dulciuri, zăpadă și leneveală cât cuprinde.

Acum a venit concediul, unul pe care îl așteptam cu nerăbdare. Patru luni de muncă s-au încheiat cu succes și daruri din partea celor 2 zuze cu care lucrez, dar și a clienților .

Planuri pentru următoarea săptămână și jumătate nu am, dar știu sigur că : Azi fac cozonaci, mâine frământ la colaci, mai împodobesc și bradul și uite așa trece anul.

Pentru Moș Crăciun, cel darnic și bun m-am pregătit, geamul l-am împodobit, casa am curățit și cuminte voi fi negreșit  .

Pe final, una din cele mai tare melodii de Crăciun din ultimul timp .

Taxi – Craciun

A nins ca în povești, așa cum nu s-a mai întâmplat de foarte mult timp . M-am bucurat ca un copil mic ce vede fulgii de nea pentru prima oară. Spiritul sărbătorilor de iarnă a  început deja să își facă simțită prezența și sper din tot sufletul ca pe 25 să fie zăpadă, multă zăpadă.

Jucăuși, răzleți, mai bine făcuți sau cu forme nedefinite au acoperit azi tot orașul transformând banalul gri al iernii într-un alb pur. E incredibil cum totul se poate schimba în doar câteva ore. Ce-i drept multă lume am observat că a fost luată prin surprindere, dar și așa nu văd motivul pentru care nu ai zâmbi cel puțin odată la peisajul de afară. Din păcate am uitat să ne bucurăm, iar asta face ca viața să pară mai monotonă și lipsită de culoare decât este.

În timp ce noi trântim și bufnim că e aglomerație în trafic sau înghesuială în mașini, unii oameni își trăiesc ultimele clipe, privind pe geam, bucurându-se că au mai prins o zi cu zăpadă, acest lucru fiind ultima amintire pe care o iau cu ei. Ne dau lecții de viață importante, dar nu mereu avem timp să le întelegem, iar asta ne face vulnerabili.

Am fost întrebată azi de cineva dacă sunt sigură că îmi place vremea de afară ? De ce nu ? Stiți cât de bine m-am simțit azi mrgând prin ninsoare și ascultând în căști colinde ? A fost cel mai minunat sentiment trăit în ultima perioadă, a însemnat mai mult decât orice timp petrecut în casă în pătură, la cumpărături, saloane sau alte ” distracții ” pe care le poți avea în orice altă zi a anului. Am zâmbit pe stradă vreme de aproape 2 ore și am fost privită ciudat, dar nu mi-a păsat, lumea mea era una paralelă cu a lor, una de basm în care eram ” Crăiasa Zăpezilor ”.

Nimeni nu e lipsit de grija zilei de mâine, și eu personal am gânduri, supărări, nervi, dar ce rezolv dacă iau totul atât de grav ? Nimic și asta o știu din propie experiență.

Încercați să prindeți fulgii din zbor cu gura, treceți-vă mâinile prin zăpadă, lăsați nasul și obrajii să fie bătuți de vânt, ridicați capul spre cer și mulțumiți că vă puteți bucura de încă o zi din viață.

Let it snoooooooooooooooooooooooooow !

Portocala. Aparent banală, dar  mirosul ce rămâne în urma ei e învăluit în zeci de amintiri. O singură felie a fost îndeajuns pentru a mă teleporta în mijlocul sărbătorilor de iarnă din copilărie, cand pe un frig năpraznic stăteam în casă lângă brad, fascinată de jocul luminilor din instalaţie şi mâncam portocale. Desigur, tot sucul care se scurgea din ele era pe mine şi pe lucrurile din jur, dar ce mai conta ?

Puneam cojile pe soba încinsă şi toată casa mirosea a portocale. Erau tare bune şi desertul preferat, având în vedere că pe timpul ăla nu prea se găseau toate nebuniile din ziua de azi. Erau nelipsite din plăsuţa pusă de Moş Nicolae îm ghetuţe şi nici Moş Crăciun nu îndrăznea să sosească fără. Erau lucruri simple, care ne făceau cei mai fericiţi copii.

În vacanţa de iarnă mergeam la bunica la ţară  şi plecam la colindat împreună cu verişorii mei şi un adult, care de obicei ajungea cam ” afumat “ acasă după atâta cinste . Eram pe drumuri până spre miezul nopţii, cand vrând să stăm la pândă să-l prindem pe ” bărbos “ adormeam şi nu ne mai trezeam decât a doua zi dimineaţa curioşi să aflăm ce cadouri am primit.

Am suferit foarte mult când am aflat cine e Moşul şi nu am vrut să cred, dar înaintarea în vârsta a început încet încet să-mi demonstreze contrariul. Nu pot să spun că nu mă bucur când primesc cadouri de Crăciun, dar tânjesc după acele clipe de naivitate şi inocenţă când scriam scrisori şi îmi imaginam că vine Moşul pe o sanie trasă de reni .

Azi timpurile s-au schimbat foarte mult, iar cojile de portocale au fost înlocuite cu fel de fel de spray-uri de camera, cadourile conţin dulciuri cu duiumul şi ceva jucării, cât despre zăpadă şi frig nici nu se mai pune problema. Nici nu mai ştiu când a fost ultimul an în care am privit nămeţii în seara de Ajun.

Pentru tine ce înseamnă mirosul de portocale ?

Credit poză : Google images

Hello everybody şi bine v-am regăsit . Din păcate pentru mine plimbăreala s-a cam sfârşit, dar amintirile mă vor păstra la fel de voioasă şi optimistă ca în ultimele 3 zile, mult timp de acum înainte.

N-am crezut că voi avea parte de o surpriza atât de plăcută ca aceea de a prinde primii fulgi de zăpadă din acest sezon tocmai la munte. Impactul vizual a fost cu atatât mai mare având în vedere că vineri, după o zi călduroasă şi predominant însorită, seara am adormit auzind ritmul ploii, iar sâmbătă dimineaţa am fost trezită de lumina puternică a zăpezii ce se reflecta în geam.

Bucuria imensă transmisă de peisajul ce ni se aşternea în faţă ne-a dat destul curaj să urcam la cota 1400 şi 2000 deşi de la poalele munţilor se vedea destul de bine că sus nu este chiar ca în Tenerife. Odată ajunşi pe culmi am dat cu nasul de un viscol puternic, şi o temperatură de – 16 grade.

Ieri, înainte de plecare vremea a fost o combinaţie între celelalte 2 zile, având parte şi de zăpadă dar şi de soare…..cu dinţi . Şi pentru exemplificare, iată şi câteva poze :

Şi pentru Ale, cu dedicaţie o poză cu cerul văzut prin ramurile de brad şi nămeţi :