DeeaStar

Ora 02:50 – după o oră și 5 minute întârziere, oameni nedumeriți și aurolaci împraștiați în toată gara, trenul pleacă din București cu viteza unui melc. Sper să nu o țină așa tot drumul, altfel ajung la destinație când de fapt ar trebui să mă întorc. E răcoare și întuneric, iar Magic Fm e un camarad de nădejde.

Ora 03:10 – liniștea e spartă de un tinerel fără loc. S-a gândit el să folosească rucsacul pe post de scaun, omițând că acolo are și spuma de ras, care desigur s-a împrăștiat peste tot.

Ora 05:30 – deși în mod normal trebuia deja să fi ajuns, mai stăm și în câmp de 30 de minute admirând o biserică .

Ora 06:30 – am ajuns în sfârșit. Între timp am avut de suportat un băiețel răzgâiat, o mamă bătută în cap și o bunica ce ii ține isonul. Vagoanele noi sunt foarte incomode și înghesuite. Acum dacă tot am scăpat de toate, mă duc să îmbrățișez marea .

Cam așa a început călătoria mea către mult iubita Constanța. Am avut super noroc încă de când am ajuns acolo, putând să ne cazăm încă de foarte dimineață,deși recepția se face la ora 14, așadar am prins plajă și bălăceală încă din prima zi. Pe tot parcursul șederii am avut parte de o vreme extrem de plăcută și apă neobișnuit de caldă, cu o temperatură de 30 de grade.

Am revăzut locuri de suflet ca Satul De Vacanță și toate nebuniile din el, Cazinoul și Portul din Constanța, faleza ce iți încântă ochii oriunde ai privi, dar nu în ultimul rând m-am bălacit cât pentru cei 2 ani în care am așteptat să revin.

Ziua de vineri însă, a fost una specială, pentru ca am vizitat Mangalia cu a mea dragă prietenă Lily și mami. Pentru că ne despart atâția km, iar aceasta a fost a doua revedere în 4 ani, s-a lăsat cu multă plimbare,zâmbete, o dispoziție de milioane și multe poze.Mangalia e minunată cu adevărat, având o plajă superbă, apă limpede ca lacrima și stavilopozi pe care te poți cățăra în voie fără să îți fie frică.

Desigur toată lumea știe că tot în Mangalia se susține anual festivalul de la Callatis, care se pare că anul acesta a fost denumit simplu Festivalul de la Mangalia. La orele amiezii, soliștii care urmau să evolueze făceau repetiții, dar cel mai uimitor lucru a fost să văd că scena era este mult mai mică, față de cum pare la televizor.

Ca un fost fan înfocat al 3rei sud-eștilor am mers să caut steluța ce le poartă numele pe Aleea Stelelor de Mare. Deși mă așteptam sa fie mai vizibil semnalizată, la o primă vedere aceasta pare un simplu trotuar. Călcând peste ani, am ajuns din câțiva pași de la 1998 la 2001. Cu o culoare semi-pierdută și prăfuită, steaua celor ce au scris o istorie în muzica dance aștepta să fie vizitată de curioși.

Drumul spre Constanța a fost o adevarată provocare, pentru că la fel ca și la venire am avut bilete făra locuri. Aspectul acesta l-am rezolvat rapid, problema țărănușilor care nu știu să se poarte, nu a mai ținut de noi ci de buna creștere pe care nu o aveau la ei. Ca o încununare a celor 43 de km ce trebuiau parcurcurși, geamul compartimentului era blocat, iar aerul condiționat oprit. Și uite așa ne-am copt ca trei cireșele vara la soare, de mai bine o lăsam pe Lily să spargă geamul de la panoul de control cu butoane .

Nici seara de sâmbătă nu s-a lăsat mai prejos, pentru că deși aparent părea una cu plimbări liniștite, biletele la unul din spectacolele Teatrului de Vara au schimbat totul. Inițial, am crezut că o să fie un program cu de toate, mai ales că îi anunțau și pe Țociu și Palade, dar după prima jumătate de oră eram în mijlocul unui concert de manele. Nu a fost chiar atât de rau, și nu am să fiu ipocrită să spun că vai eu sunt doar o amatoare de muzică clasică și leșin cand aud ritmuri orientale pt că nu e așa. La o petrecere sau o seară distractivă chiar merg. Pe la jumătate au apărut Stela Popescu, Maria Ciobanu, două doamne ce au smuls ropote de aplauze și cărora nu le e rușine să performeze alături de cântăreți de manele.

Duminica ne-a ajuns din urmă rapid, iar după o ultimă băiță în mare am mers către gara,  cu speranța că poate la iarnă îmi voi indeplini visul de a vedea marea . Constanța a fost și
va rămâne stațiunea mea de suflet, locul în care m-aș întoarce fără să stau prea mult pe gânduri.

Pe final, aș vrea să vă prezint doi noi prieteni pe care mi i-am făcut în această săptămână. Așadar, grija mare cei care aveți de gând să mă supărați…

De azi din nou la muncă, dar nu închei postul până nu vă cinstesc cu o carafa de limonadă cu mentă . Hai noroc !

Urmează cele mai frumoase zile alături de a mea mămică. La noapte plecăm spre MARE(A) noastră iubire .

Lily viiiiiiiiiiiiiin !

See yaaaaaaaaaaaaaaaaa !

Aseară promiteam niște istorisiri din mini-excursia mea de ieri, și cum sunt foarte multe de spus voi trece repejor la fapte.

Seară, plictiseală, idee, triiiiiing ! Ce-ar fi să mergem o zi la Comarnic? Am tot auzit de orașul ăsta în drumul spre munte, e pe la vreo 13 km de Sinaia deci am avea ce frumuseți ale naturii să vedem și cine știe poate mai găsim și ceva obiective turistice  . Apelăm la sfântul Google, vedem cum stă treaba, ce trenuri circulă și la ce oră, suntem atrași de mirajul Muzeului Cinegetic, Castelul Printului Bibescu de la Posada și Schitul Lespezi, deci gata săptamâna viitoare suntem ca și plecați.

Vine ziua de sâmbăta , ne urcăm în tren și mergem, mergem,mergem pâna ce orologiul arată că e vremea să ne ridicăm din scaune și să plonjăm cu picioarele pe pământ. Zis și fîcut, doar că peisajul nu ne încuraja deloc fiind mult câmp în jur și clădiri industriale .

Deodată trenul se oprește, iar ușa se deschide. ” Nu vă supărați, am ajuns în Comarnic ? ” Daaaaaaa, chiar aici e ”. Ok să coborâm zic…..da unde e peronu ? Nu e peronu asa că sări un metru. Asta nu ar fi fost o problemă, doar că jos ne aștepta o maaare de norori . Îngreunați de ghetele care atârnau tot mai greu, înaintăm 50 de metri și dăm de o clădire ce semăna a gară.

Ca niște oameni calculați ce suntem am zis să ne luăm bilete și de întoarcere, dar surpriză doamna de la ghiseu nu era pe acolo, pentru că trec mai rar oamenii pentru bilete . Ooooooo da, un început promițător. Mai înaităm 50 de metri și dăm de oraș. 1 km tot, cu o trecere de pietoni și 2 polițiști care o păzeau foarte bine. ” Nu vă supărati, la Posada cum ajungem ? ” Păi luați maxi de acolo și întrebați șoferul.

Buuuuuuun, ajungem la Posada, vizităm Muzeul Cinegetic, facem poze,citim tor felul de informații despre cum e la vânatoare, ce animale sunt urmărite mai mult, armonie mare. Ieșim de acolo și întrebăm pe doamna administratoră :

” – Dar pentru castel de unde trebuie să ne luăm bilete ?
- Ce castel domnișoară ?
- Păi cel al Prințului Bibescu ?
- Aaaaaaa nu, se spune că ar fi fost unul pe aici, dar e doar clădirea asta de lângă și nu e vizitabilă.
-Ok, atunci ce mai putem vedea?
-Nimic, aici nu mai e nimic.
- Dar am înteles că e și un schit pe aici, cum ajungem ?
- Mergeți până la un zid unde scrie de accidente și este un drum pentru mașini, dar se poate merge și la picior. ”

O luăm frumușel pe marginea drumului, pe serpentine, mașinile vuiau, și ajungem pe o cărare înnoroiată de ne trebuiau 3 perechi de cizme de cauciuc și eventual eram acompaniați de o haită de maidanezi  . Ne-am dat bătuți și ne-am decis să mergem în plimbare până înapoi la Comarnic. Am reușit să facem într-o oră 6 km, și uite așa ne-am întors de unde plecasem, dar nemotorizați.

Să mâncăm zic, doar e ora 14 și suntem plecați încă de dimineață. Primul local închis, se deschidea abea seara, al doilea local închis, era o terasă funcționabilă doar vara, al treilea nu mai avea loc în singurul kilometru cât ținea orașul. Intrăm într-un magazin și întrebăm pe unde am putea să mâncăm ceva. Răspuns: ” Aaaaaaaaaaaaa, mai mergeți 10 km și e o benzinărie unde au sandvișuri “. Nuuuuuuu mulțumesc.

Ce să facem, ce să facem, hai la gară să mergem la Sinaia. Acolo, primul tren era la 16:30, un personal. Să stăm 2 ore jumate aici ? No way. Ok, mergem la maxi. Ne urcăm, pornim la drum și încep serpentinele….tanti blondă de la volan a vorbit la telefon tot drumul și a mers ca și cum transporta un sac de cartofi, hăul se vedea în jos, iar eu eram . Țin să menționz că am oroare de serpentine și de mersul cu maxi. Nici măcar aici în București nu îl folosesc ca mijloc de transport.

Am ajuns într-un final în Sinaia, unde deja ne simțim ca acasă. Mergem la restaurantul, respectiv cafeneaua cunoscută de amândoi și ne liniștim stomăcelele și mintea mult prea zdruncinată. Se face ora de plecare, așadar la gară cu noi. Ne postăm frumos pe peron și deodată se aude : La,la,la,la,laaaaaaaaa, acceleratul x cu direcția spre București Nord are întârziere 40 de minute. Vaaaaaai, ce fericire, nici nu eram morți de oboseală .

Ora 19 și 10 a venit, omul negru a sosit. Extrem de interesant era că noi aveam vagonul 14, iar peronul se termina la vagonul 7, deci printr-o beznă de o taiai cu cuțitul aleargă pana unde trebuie, și bine am făcut că nu ne-am lăsat în baza legăturii dintre vagoane pentru că ușile erau blocate și trenul plin ochi. Urcăm, mergem fericiți la compartimentul predestinat unde surprizăăăăăăăă, erau vreo 3 melteni cu miros intens de transpirație și 50 de grade pe plus.

Ei Doamne, da avem biletele luate azi de dimineață cu alte locuri decât cele din Sinaia până la Comarnic. Acolo era ceva mai bine, un bătrânel simpatic, dar aceași căldură sufocantă. Totul frigea, inclusiv scaunul pe care stăteam. Deschide geamurile dacă poți, că toate erau blocate cu câte 2 holșuruburi. După o mică discuție cu domnii controlori și 1 oră de chin căldura a fost oprită și puteam respira . Am recuperat și vreo 20 de minute din întârziere pe drum.

Cu bune și mai puțin bune a fost foarte distractiv și am rămas cu niște amintiri plăcute, pe care le-am imortalizat în câteva poze.