DeeaStar

Marea, muntele, băutura, grătarele, cluburile toate acestea definesc ziua de 1 Mai an de an. La televizor vedem mereu aceleași știri despre tinerii de la Vama Veche, care habar nu au cum au petrecut, carnagiile de pe șosele, aglomerația de la întoarcerea din mini vacanță și maldărele de gunoaie rămase în urma necivilizaților. Cam asta e imaginea promovată de mass-media, de parcă am fi o țară de bețivi, maneliști, teribiliști sau nemâncați.

Nu am ajuns niciodată la mare de 1 Mai, preferând să vizitez alte orașe, dar cum anul acesta sunt angajată și a căzut și sâmbăta am ales să petrec în București alături de mami a mea. E un camarad extraordinar și dă clasă cu siguranță multor tinerele care nu ar putea să țină pasul odată cu ea. Nu spune niciodată nu, e prima la ușă când e vorba de plimbare, iar eu sunt cel mai fericit copil că o am lângă mine zi de zi.

Am prelungit ” sărbătoarea ” până azi, pentru a ne bucura din plin de două zile absolut superbe, mai ales datorită vremii care a fost pe placul sufletului meu. Cred că cea mai mare bucurie a fost să pot merge prin soare, să simt adierea vântului prin cârlionții din dotare și să port haine colorate .

Un lucru pe care l-am observat zilele acestea a fost acela că deși foarte mulți oameni nu au posibilitatea financiară de a face din orice sărbătoare legală un adevărat festin costisitor, au păcălit timpul cu o ieșire în parc, condimentată cu zâmbete, tolăneală  în iarbă, bătaie cu apă și plimbări cu bicicleta sau rolele .

Am întâlnit un grup de adolescenți, cărora nu le păsa că nu se află înr-un loc special, natura verde fiindu-le cea mai bună sală de spectacol pentru muzica ce răsuna timid dintr-o chitară. Mi s-a părut o imagine extrem de frumoasă și foarte rar întâlnită în ultima vreme, dat fiind modul în care se distrează marea majoritate a tineretului în zilele noastre. Am vrut să imortlizez totul, dar am fost mult prea impresionată și m-am trezit cu mult după ce am trecut de ei .

Dacă ieri am abordat natura, azi m-am simțit o mică prințesă ( sportivă ce-i drept ). Zilele porților deschise la Palatul Parlamentului au prilejuit accesul gratuit al  tuturor vizitatorilor în incinta acestuia. De asemenea fotografiatul și filmatul au fost din partea casei, un motiv în plus de bucurie pentru pasionații de fotografie.

Așa cum bine știm cu toții, Casa Poporului ( denumirea veche ) este a doua clădire ca mărime în lume după Pentagon. A intrat de 3  ori în cartea recordurilor, așadar România nu stă chiar atât de prost la toate capitolele. Despre cei care viețuiesc zi de zi în Casa Poporului nu merită să discutăm….destul îi vedem la televizor cum dorm și din când în când se mai trezesc să mai dea o lege.

Accesul vizitatorilor a fost permis în camerele considerate a fi cele mai reprezentative pentru activitatea parlamentarilor. Noutatea fața de edițiile anterioare ale porților deschise este aceea că poate fi vizitat și subsolul, unde nu am ajuns pentru că era coada prea mare, și din ce am văzut la tv nu este nimic terminat din ceea ce a fost început acum mulți ani.

Clădirea este foarte impunătoare, cu o arhitectură complexă, creând senzația de întoarcere în timp. Sălile în care am putut intra impresionează prin candelabrele prețioase, tapetul din mătase, covoarele cu diferite motive  și mobila lucrată manual la Intreprinderea de Mobilier și Decorațiuni Heliade, unde cu mândrie pot să spun că au fost angajați mami și alți membrii ai familiei, exact pe vremea în care minunățiile ce le putem vedea și azi, se fabricau  .

Descrieri se găsesc pe internet cu duimul, așadar vă ofer o mică parte din imaginile ce s-au perindat prin fața mea.

Helloooooooo people !

Iată-ne ajunși și în luna februarie. Zboară timpul ăsta, ceva de speriat, iar săptămâna ce tocmai se încheie a fost o alergătură totală pentru mine.

” Cireșica din vârful prăjiturii ” a venit marți seara în timp ce stăteam la o mica bârfă cu o parte din familie. Primim telefon că fratele mamei este la spital, săltat de urgență din stradă de o salvare care l-a găsit mai mult inconștient. Se pare că un accident vascular antrenat de supărarea pierderii locului de muncă i-a pus capac, și iată cum la orele 22 umblam pe străzi care mai de care să aducem cele necesare internării.

Interesant a fost că am umblat 15 minute să aflăm la ce sectie este, deoarece medicii de garda dădeau din umeri, că la ei nu au venit pacienți noi. Dar ce să vezi, după ce am răscolit tot spitalul l-am găsit chiar la un cabinet de lângă ei, situat la 1 metru, primind îngrijiri .

Drumul spre salon și ” cazarea ” e o altă poveste care mi-a lăsat un gust amar. Cum să lași tu doar un singur brancardier ( cam slăbuț ) să transporte pe gheață și într-un cărucior ale cărui roți stau să se rupă, un om foarte corpolent ? În tot acest timp afară era un frig de înghețai instant, iar pacientul putea să răcească serios, dar nu a păsat nimanui pentru că eventualele ajutoare rămăseseră la căldurică uitându-se la televizior.

În salon era mai frig ca afară și pături ni s-a comunicat că nu prea mai au. După ce au depus totuși un mic efort s-au întors cu o bucată de ceva ce aducea mai mult a preș. Cabinetul asistentelor de serviciu era indundat de râsete și hăhăieli care nu s-au întrerupt nici măcar când am venit să le cerem ajutorul. S-au uitat nemulțumite la mine că le-am deranjat și tot zâmbind mi-au spus că nu prea le interesează pe ele amănunte despre pacient, pentru că mâine dimineață se schimbă oricum tura.

După ce am reușit cât de cât să îi asigurăm o stare de bine, soția a rămas cu el să îl supravegheze, iar noi am mers fiecare la casa noastra. Sperietura a fost zdravănă și noaptea cam nedormită.

Restul zilelor s-au scurs ba la Inspectoratul Teritorial de Munca, ba la birou, ba la spital, activități ce m-au cam stors de energie. Până și calculatorul strigă după mine să-l aprind, să-l mai ating, să-i mai gâdil unitatea . De luni începe sesiunea, alte proiecte, alte cerințe, alt stres, daaaaaaaar mai am un semestru și gataaaaa !

În ciuda tuturor evenimentelor am mai avut timp să arunc un ochi prin mail-uri, sa dau accept la comentarii și să observ că am de răspuns unor întrebări venite direct de aici :

Principala trasatura a caracterului meu: Sufletistă
Calitatea pe care o prefer la un barbat: Sinceritatea
Calitatea pe care o prefer la o femeie: Idem…sinceritatea
Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: Caracterul și sprijinul neconditionat. E foarte greu să ai un prieten adevărat.
Principalul meu defect: Sunt muuuuult prea sensibilă, slăbiciune de care foarte multe persoane au profitat.
Ocupatia mea preferata: Resursele umane…nu creadeam că voi ajunge să fiu atât de pasionată de ceea ce fac.
Visul meu de fericire:  O casă, desigur.
Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: Să fiu singură, cred că este cel mai mare coșmar al meu încă din copilărie.
Ce-ati vrea sa fiti? Eu însumi de ori câte ori ar fi nevoie să o iau de la început.
Tara în care-as vrea sa traiesc: Îmi doresc să stau câte puțin în fiecare țară pe care visez să o vizitez dar să mă întorc mereu în România.
Culoarea preferata: Roșu
Floarea preferata: Trandafirul
Pasarea preferata: Pescărușul
Prozatorii mei preferati: Creangă, Sadoveanu
Poetii mei preferati: Mihai Eminescu
Eroul meu preferat: McGiver
Eroina mea preferata: Femeia fantastică
Compozitorii preferati: Habar nu am, sunt foarte multe melodii care îmi plac.
Pictorii preferati: Stefan Luchian
Eroii din viata reala: Mama
Eroinele din istorie: Eeeeeee, mai tare ca mama nu e nimeni .
Bautura si mancarea preferate: Pepsi și cartofii cu brânză la cuptor.
Numele preferat: Hmmmm, nu știu acum.
Ce detest cel mai mult: Să fiu mințită.
Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: Dacă sunt istorie, ce rost are să le mai dezgropăm ?
Fapta militara pe care-o admir cel mai mult: Viața pe care și-o dau soldații aflați în misiune.
Darul natural pe care-as vrea sa-l am: Puterea de a ajuta pe toți cei nevoiași.
Cum as vrea sa mor: E ultimul lucru la care mă gândesc, iubesc atât de mult viața.
Starea de spirit actuala: Puțin melancolică, zeci de gânduri îmi roiesc în minte.
Greseli care-mi inspira cea mai multa indulgenta: Ăăăăăă, nu știu .
Deviza mea: Nu te lăsa învins, mergi mai departe.

Alice, ia spune-mi dragă, tu ce părere ai ?

Pe final….m-am săturat de frig, vreau să vină căldura .

Sunt 3 la număr și își petrec majoritatea timpului împreună ( 8 ore jumătate pe zi ), practic mai mult decât cu familiile lor. Doar în weekend ce mai fac excepție, dar și atunci se trezește una din ele să dea mesaj sau să sune, ca deh, așa e ea mai zuză .

Două blonde și o brunetă, fantezia oricărui băiat așa cum ziceam zilele trecute….chiar și pentru băiatul de la 9 . Săracul, dacă ar știi el cât de investigată i-a fost viața…până cand au ajuns la o concluzie tristă : e cam urâțel la față, puțin surd și nici măcar nu are sonerie la ușă. În schimb, trupul lui extrem de bine lucrat ne pune ochii pe arcuri .

Una’i încă printre copilițe la port și la codițe. Îi place să se răsfețe, să-si facă pe unghii tot felul de floricele și dungi sau buline crețe. Mereu când o auzi îi e frig și fomiță sau o mănâncă năsucul cu rost de bătăiță. De galben și Fanta e îndrăgostită mereu, dacă o strigi ” Alinutzooooo ” te înjură instantaneu. Muntele și cățăratul sunt primele dorințe, pe băieți îi întrece în orice competiție.

Bruneta pare fițoasă, dar dacă o cunoști e super drăgăstoasă. E ” cole ” a mea încă din 2005, când îmi venea să o bat că târâia de opinci. E cea mai ” gya ” șoferiță, dacă o superi în trafic te trimite direct la…..graniță. La contabilitate se pricepe, se ferește de inghețata de ciocolată și cepe. Mereu sportivă se menține în formă și iubește un băiat ce poartă uniformă. Pe role ar sta cocoțată mereu, pantele abrupte le abordează cu tupeu.

Subsemnata blondă e mereu gălăgioasă, vorbește mult și la serviciu și acasă. Pe drumuri e tot mereu, la sănătate, somaj și ITM- eu. Mereu le gătește la fete ” bunătăți ” de se bat cot la cot pe bucăți. Aduce zi de zi miros de cafea în încăpere, dacă nu- și bea doza  adoarme pe scaun în tăcere.

Toate trei sunt puse pe râs și glume, mai ales când papă găluște cu prune .

Cam așa suntem noi zi de zi într-o viziune amuzantă marca DeeaStar.com

A trecut ceva timp de când nu am mai dat pe aici, iar praful era deja de-un deget. Dacă azi mă plângeam fetelor că nu mai am nicio idee despre ce să scriu pe blog, când am ajuns acasă s-a aprins beculețul și mi-am zis : ia să scriu eu o pagină din povestea a 3 prietene și aici credeți-mă că știu ce spun. Am încercat sâmbătă niște sentimente care mi-au dat de gândit foarte mult. Se pare că o prietenă adevărată poți să o găsești și în doar 2 luni.

Revenind, timpul trece așa de repede pe lâgă mine și nici nu îmi dau seama când s-a dus săptămâna. Dimineața trezirea, în timpul zilei tot felul de drumuri pe la instituțiile statului, iar seara mă delectez cu înregistrarea emisiunii Răzvan și Dani, sursa mea de bună dispoziție la orice oră .

Monotonia și plictiseala se instaleaza deseori, dar trag aer în piept și merg mai departe cu gândul ” lasă că mă fac eu mare ”. Până una alta, vă doresc o săptămână cât mai frumoasă în continuare, cu speranța că ne recitim cât mai curand .

” Ce faci Andreea ? N-am mai vorbit de mult timp ”, asta e replica pe care o aud cel mai des în ultimul timp . Nu am devenit fițoasă peste noapte și asta poate sa o confirme plimbăreața de Ligiuța care mereu știe unde să mă găsească dacă are ceva să-mi spună.

Timpul meu alocat socializării pe net, in special pe mess s-a diminuat considerabil, dar sinceră să fiu nu-mi pare rău deloc. Sunt atât de implicată în ceea ce fac zi de zi încât seara verific mail-ul și pic frântă. Abea daca mai apuc să văd o emisiune cap coada la tv .

Nici pe aici nu am mai dat foarte des, dar observ că cititorii mei revin zi de zi să ” mă vada ”. Promit solemn să îmi adun toate forțele, pentru ca în zilele următoare să revin cu un post ca în vremurile bune.

Până atunci, vă las cu un cântec superb interpretat de regretata Tatiana Stepa. Îl știu de când eram mică, dar la fiecare ascultare mă trec fiorii. Momentan chiar mă simt o frunză desprinsă din copacul vieții , ale cărei cărări sunt purtate doar de vânt.

Tatiana Stepa – Copaci fara Padure

Dintodeauna a fost printre cei mai mari dușmani ai omului. E un cuvânt atât de complex, nu prin sintaxa sa ci prin ceea ce poate însemna în anumite momente ale vieții.

Timpul trece, noi fiind simpli actori în filmul său .
Timpul e cel care vindecă răni, boli, suflete.
Timpul e cel care hotărăște când are dreptul să înflorească prima frunză.
Timpul înseamnă bani.
Timpul e mârșav de cele mai multe ori. Ne poate da senzația că lucrurile nerezolvate mai pot aștepta, dar uneori realizăm că ne-am gândit la ele prea târziu.
Timpul trece atât de ușor când ne simțim bine și atât de greu când ne dorim ca o etapă sau zi din viața noastră să se încheie.
Timpul lasă urme, mai mult sau mai puțin pregnante și tot el se poate întoarce împotriva noastră.
Timpul nu le rezolvă pe toate atunci când ne-am dori, ci cu mult după ce ajungem să regretăm anumite lucruri.
Timpul ne poate smulge un zâmbet, o lacrimă, o îmbrățișare.
Timpul e un joc de noroc. Te face să crezi că nimeni și nimic nu te poate opri, dar când crezi că ai ajuns să cucerești vârful piramidei îți arată și panta pe care poți aluneca.
Timpul ne ajută să realizăm lucruri pe care nu am vrut să le observăm / acceptăm.
Timpul poate lega prietenii, distruge familii, provoca certuri.
Timpul se poate răzbuna pe noi, dar tot el ne poate fi cel mai bun prieten.

Tot timpul m-a făcut să trec prin toate cele de mai sus. Acum aștept vremea când el va mai fi din nou prietenul meu.

Ionut Ungureanu-Time

A mai trecut un weekend, al doilea din cariera de salariată. Am început să preţuiesc timpul cu adevărat, să mă bucur mult mai mult de timpul petrecut alături de cei dragi ,de razele calde ale soarelui şi chiar de lumina zilei.

Ce pot să spun, dacă tot mă ruga Bogdan într-un comentariu anterior să narez câte ceva din viaţa de angajată încep prin a spune că la fel ca orice început este greu. Fac parte dintr-o firmă nouă care se ocupă cu prestarea de servicii de contabitate pentru alte companii, instituţii care doresc să scape mai uşor de unele detalii care ocupă spaţiu, timp şi angajaţi în plus. Sunt foarte multe lucruri de pus la punct şi în ordine, aşadar activitatea atinge cote maxime.

Prima zi de muncă parcă s-a derulat cu încetinitorul. Lipsa experienţei şi a lucrului cu documentele specifice a făcut să pară că facultatea nu are nicio valoare în faţa practicii….asta cam aşa este,dar fără o hârtie la mână stai şi mori ca prostul de foame că nu ai studii superioare.

Vocea şefului parcă nu înceta să se mai audă, tot timpul voia câte ceva de la mine, totul se desfăşura cu o viteză uluitoare, iar eu nici nu apucam să termin ce aveam de făcut. Când am ajuns seara acasă mi se părea ca am intrat pe un tărâm de poveste. Mancare calda, pat moale, televizor…ce altceva ţi-ai mai putea dorii.

Am început de jos ca să zic aşa, cu aranjarea facturilor pe diverse categorii şi în oridine cronologică pentru vreo 10 firme. Au fost cateva sute de hârţoage care mi-au terminat ochişorii mei caprui dar m-au ajutat să înteleg mai bine sistemul, procedeul de sortare şi alte câteva chichiţe contabile. Am consumat nici mai mult nici mai puţin decâ un top de hârtie şi vreo 1000 de capse în numai 2 zile .

Am ajuns şi pe la Inspectoratul Teritorial de Munca,pentru câteva treburi un loc pe care nu-l recomand persoanelor cu răbdare limitată. Funcţioarii de acolo au un chef de muncă egal cu 0, te tratează cu spatele şi te plimbă de la un birou la altul pentru nişte hârtii amărâte. Pe lângă toate astea se adaugă şi cozile de zeci de metrii pe care trebuie să le iei la rând de fiecare dată.

Au fost şi momente tensionate, în care eram gata gata să renunt dar datorită celor 2 persoane deosebite de lângă mine am hotărât să dau o palmă greutăţilor şi bine am făcut pentru că mi-ar fii părut rău după. Începe să îmi placă foarte mult ceea ce fac, m-am ataşat de micuţul nostru birou şi abea aştept să îmi vină o nouă colegă. Cel mai mult îmi place că nu sunt obligată să ma port pe toace şi să mă îmbrac elegant :> .

Oboseala acumulată se transformă uneori în nervi şi nu în stare de somnolenţă, răbdarea nu mai e aceaşi ca înainte şi începi să conştientizezi încet încet că ai intrat într-o nouă etapă a vieţii. Nu aş putea spune că m-am maturizat mai mult, pentru că asta s-a întâmplat destul de devreme şi cred că a fost un lucru bun, mai ales după toate cele întâmplate în ultimul timp. Cert e că ceasul meu biologic s-a cam fixat la ora 7 a.m şi indiferent de zi obloanele ( ochii ) nu contenesc să se deschidă .

Timpul alocat net-ului s-a redus considerabil şi inspiraţia la fel, ca drept dovadă că m-am chinuit o oră să astern pe monitor textul ăsta . Acum îmi aduc aminte de cuvintele mamei când eu trăgeam de ea să ieşim la un suc, şi îmi spunea că dupa 9 ore de muncă e obosită şi nu mai poate, iar eu mă simţeam neglijată.

Cam astea sunt impresiile din primele săptămâni. Probabil peste 2 ani când voi citii toate astea am să mă amuz copios .Una peste alta, maine bunicul meu face 72 de ani şi vreau să-i urez un călduros ” La mulţi ani !” şi viaţă cât mai lungă .

Până la o scriere viitoare urez cititorilor mei numai buncurii şi vreme buna .

Cam aşa aş putea să definesc viaţa mea în momentul acesta. S-au întâmplat o grămadă de evenimente într-un timp atât de scurt încât deja îmi trebuie o vacanţă, şi am să mă bucur de ea în noiembrie cu siguranţă .

Locul de muncă actual îmi papă 90% din timpul meu, ziua începând la ora 7, programul de lucru la 9 şi toată agitaţia se încheie la ora 19 când ajung şi eu acasă. Uneori chiar mai târziu, depinde de cât de multă treabă e. Ce aş putea să fac mai repede după 9 ore de lucru cu ochii în cifre, decât să mă odihnesc şi să mai schimb o vorbă pe mess cu prietenul.

Weekend-ul mi se pare prea mic pentru treburile restante pe care le am, minutele zboară cu viteza luminii şi ieşirile în oraş deja au devenit istorie ……deh, ce să-i faci acum sumt ” oamă “ cu responsabilităţi.

În noiembrie începe facultatea, anul I de master şi mă trece un fior că o să trebuiască să mai trec şi pe acolo din când în când . Până la urmă îmi mut lucrurile într-o rulotă pe roţi şi ştiu o treaba  . Acum dacă e să ne luăm după un proverb din popor, ” Noi să fim sănătoşi că belele curg gârlă “.

Ora e mult prea înaintată pentru noul meu program ( 23:09) , aşadar vă urez spor în toate şi multă baftă. Sper să reuşesc să scriu mai des şi într-o notă mai optimistă, aşa cum îmi e felul .