DeeaStar

…era să ia un suflet tânăr cu ea, chiar în fața a zeci de persoane .

Duminică am trăit unul din cele mai marcante momente din ultimul timp, chiar în biserică. Mi-a fost rușine de rușinea tututor celor care stăteau și priveau cum un băiat se prabușea încet încet la pământ, fără ca nimeni să facă nimic.

M-am apropiat cu mami de el și l-am întrebat cu ce îl putem ajuta, iar atunci el a spus un singur cuvânt : ”tratamentul”. Am reușit cu greu să îl ducem afară, pentru că tot corpul îi era încleștat și nu mai putea să meargă,  i-am deschis ghiozdanul unde ne-a arătat că erau medicamentele și i le-am pus la îndemână.

Vederea de asemenea îi fusese afectată, motiv pentru care dacă nu ar fi fost cineva lângă el să îi spună pe ce pastile pune mâna totul ar fi fost în zadar.

Pentru că cel puțin jumătate de oră trebuia ținut de vorbă, timp în care corpul începe să-și reia funcțiile am aflat povestea lui de viață. Ne-a mărturisit rușinat și cu ochii plini de lacrimi că este epileptic și că îi pare rău pentru tot ceea ce s-a întamplat.

Părinții îl abandonaseră încă de la 3 ani într-o casă de copii unde a fost crescut și ținut pana la vârsta de 18 ani. A terminat școala și diverse cursuri de calificare, s-a angajat dar datorită bolii niciun angajator nu a vrut să-l țină pe termen îndelungat. În momentul de față primește pensie de boală și somaj, bani pe care îi da pe medicamente și chiria la centrul de plasament. În acea zi pentru că pastilele nu îi mai ajungeau a luat jumătate din doza necesară, hotărâre ce putea să îi fie fatală.

Venise la biserică să se roage și să mulțumească pentru că acum doi ani ,cineva căruia azi îi spune ”nașă” l-a botezat și a devenit creștin.

Demnitatea lui nu a putut fi atinsă nici măcar atunci când o doamnă i-a oferit o sumă de bani. A spus nu doamnă, sunt în putere, vreau să muncesc, nu să cerșesc, nici să dau în cap pe stradă. A primit în schimb apă, mâncare și chiar pastile de care s-a bucurat enorm, pentru că cineva s-a gândit la el, la zilele pe care trebuie să le traiască, pentru ca are doar 25 de ani.

M-a facut sa plang. Am văzut în ochii lui dorința de a lupta pe mai departe, dar și dezamăgirea că i-a fost întors spatele cu doar câteva momente înainte de a se simți rău, când a cerut puțină apă.

Am petrecut mai bine de două ore pe lângă el, până cand a fost în stare să se miște complet, iar la sfârșit în semn de recunoștință i-a dat mamei un evantai ca amintire și i-a spus ”doamnă, mamă îmi este cea care mă ridică de jos și îmi întinde o mână. ”

Am plecat cu un gust dulce-acrișor, pentru că bucuria ajutorului acordat era umbrită de indiferența și disprețul celor care nu pun mâna pe ceva mai jos de rangul lor sau pur și simplu trec în nesimțire peste orice.

Pe final le-aș pune o intrebare : Dacă cineva din famila / prietenii tăi ar fi acolo jos, ai sări peste și ți-ai vedea de drum ?