DeeaStar

Ora 02:50 – după o oră și 5 minute întârziere, oameni nedumeriți și aurolaci împraștiați în toată gara, trenul pleacă din București cu viteza unui melc. Sper să nu o țină așa tot drumul, altfel ajung la destinație când de fapt ar trebui să mă întorc. E răcoare și întuneric, iar Magic Fm e un camarad de nădejde.

Ora 03:10 – liniștea e spartă de un tinerel fără loc. S-a gândit el să folosească rucsacul pe post de scaun, omițând că acolo are și spuma de ras, care desigur s-a împrăștiat peste tot.

Ora 05:30 – deși în mod normal trebuia deja să fi ajuns, mai stăm și în câmp de 30 de minute admirând o biserică .

Ora 06:30 – am ajuns în sfârșit. Între timp am avut de suportat un băiețel răzgâiat, o mamă bătută în cap și o bunica ce ii ține isonul. Vagoanele noi sunt foarte incomode și înghesuite. Acum dacă tot am scăpat de toate, mă duc să îmbrățișez marea .

Cam așa a început călătoria mea către mult iubita Constanța. Am avut super noroc încă de când am ajuns acolo, putând să ne cazăm încă de foarte dimineață,deși recepția se face la ora 14, așadar am prins plajă și bălăceală încă din prima zi. Pe tot parcursul șederii am avut parte de o vreme extrem de plăcută și apă neobișnuit de caldă, cu o temperatură de 30 de grade.

Am revăzut locuri de suflet ca Satul De Vacanță și toate nebuniile din el, Cazinoul și Portul din Constanța, faleza ce iți încântă ochii oriunde ai privi, dar nu în ultimul rând m-am bălacit cât pentru cei 2 ani în care am așteptat să revin.

Ziua de vineri însă, a fost una specială, pentru ca am vizitat Mangalia cu a mea dragă prietenă Lily și mami. Pentru că ne despart atâția km, iar aceasta a fost a doua revedere în 4 ani, s-a lăsat cu multă plimbare,zâmbete, o dispoziție de milioane și multe poze.Mangalia e minunată cu adevărat, având o plajă superbă, apă limpede ca lacrima și stavilopozi pe care te poți cățăra în voie fără să îți fie frică.

Desigur toată lumea știe că tot în Mangalia se susține anual festivalul de la Callatis, care se pare că anul acesta a fost denumit simplu Festivalul de la Mangalia. La orele amiezii, soliștii care urmau să evolueze făceau repetiții, dar cel mai uimitor lucru a fost să văd că scena era este mult mai mică, față de cum pare la televizor.

Ca un fost fan înfocat al 3rei sud-eștilor am mers să caut steluța ce le poartă numele pe Aleea Stelelor de Mare. Deși mă așteptam sa fie mai vizibil semnalizată, la o primă vedere aceasta pare un simplu trotuar. Călcând peste ani, am ajuns din câțiva pași de la 1998 la 2001. Cu o culoare semi-pierdută și prăfuită, steaua celor ce au scris o istorie în muzica dance aștepta să fie vizitată de curioși.

Drumul spre Constanța a fost o adevarată provocare, pentru că la fel ca și la venire am avut bilete făra locuri. Aspectul acesta l-am rezolvat rapid, problema țărănușilor care nu știu să se poarte, nu a mai ținut de noi ci de buna creștere pe care nu o aveau la ei. Ca o încununare a celor 43 de km ce trebuiau parcurcurși, geamul compartimentului era blocat, iar aerul condiționat oprit. Și uite așa ne-am copt ca trei cireșele vara la soare, de mai bine o lăsam pe Lily să spargă geamul de la panoul de control cu butoane .

Nici seara de sâmbătă nu s-a lăsat mai prejos, pentru că deși aparent părea una cu plimbări liniștite, biletele la unul din spectacolele Teatrului de Vara au schimbat totul. Inițial, am crezut că o să fie un program cu de toate, mai ales că îi anunțau și pe Țociu și Palade, dar după prima jumătate de oră eram în mijlocul unui concert de manele. Nu a fost chiar atât de rau, și nu am să fiu ipocrită să spun că vai eu sunt doar o amatoare de muzică clasică și leșin cand aud ritmuri orientale pt că nu e așa. La o petrecere sau o seară distractivă chiar merg. Pe la jumătate au apărut Stela Popescu, Maria Ciobanu, două doamne ce au smuls ropote de aplauze și cărora nu le e rușine să performeze alături de cântăreți de manele.

Duminica ne-a ajuns din urmă rapid, iar după o ultimă băiță în mare am mers către gara,  cu speranța că poate la iarnă îmi voi indeplini visul de a vedea marea . Constanța a fost și
va rămâne stațiunea mea de suflet, locul în care m-aș întoarce fără să stau prea mult pe gânduri.

Pe final, aș vrea să vă prezint doi noi prieteni pe care mi i-am făcut în această săptămână. Așadar, grija mare cei care aveți de gând să mă supărați…

De azi din nou la muncă, dar nu închei postul până nu vă cinstesc cu o carafa de limonadă cu mentă . Hai noroc !

Urmează cele mai frumoase zile alături de a mea mămică. La noapte plecăm spre MARE(A) noastră iubire .

Lily viiiiiiiiiiiiiin !

See yaaaaaaaaaaaaaaaaa !

” Fiecare primeşte un nume când se naşte, dar trebuie să fie în stare să-şi boteze viaţa cu un cuvânt care să-i dea un sens. ”

Paulo Coelho

Îi putem spune simplu ” viață ”, dar e ca și cum ai primi un cadou, pe care îl lași uitat într-un colț, sperând ca alții să-l observe, să-ți spună cum anume se folosește. Avem însă posibilitatea de a-i scrie paginile zi de zi, dând un nume diferit fiecărui capitol. Cu litere mari sau mici, inclinat sau drept, colorat sau pur și simplu negru, titlul contează, pentru că doar de el depinde cuprinsul.

Încerările prin care trecem de-a lungul timpului însă, sunt cele care ne împiedică să conturăm finalul unei povești, de multe ori apelând la celebrele puncte de suspensie, din dorința de a trece mai departe, la ceva ce considerăm mai bun. Cu greu ne putem întoarce să rescriem anumite părți, cerneala imprimată fiind imposibil de sters, singura opțiune rămânând asumarea tuturor deciziilor din trecut.

Aparent, un simplu pix poate părea suficient, dar în spatele mânuirii lui se ascunde un mecanism complex coordonat de două rotițe esențiale : sufletul și mintea.Uneori par să funcționeze perfect împreună, alteori se învârt în sensuri opuse schimbând banalul curs al poveștii într-unul la care nici nu gândeai.

Când m-am născut părinții voiau să îmi pună numele de Alexandra, dar nașei mele i s-a părut mai potrivit să mă boteze Andreea. Se poate spune că destinul meu a început să se schimbe chiar din momentul acela, prin simplul fapt că port numele unui Sfânt care este cunoscut ca și ocrotitorul României.

Privind în urmă, la fel ca orice persoană am și regrete, pagini pe care aș vrea să le rup, momente pe care aș vrea să le readuc în prezent, dar nu aș renunța niciodată la povestea mea. Aş lua-o de la capăt ori de câte ori ar fi nevoie, pentru a putea fi persoana de acum. Refuz să mai fiu tristă, să mai plâng pentru că de asta am avut parte mulţi ani, ani în care doar mami ştia ce e în sufletul meu, în rest purtând masca unui copil fără griji. Fiecărei zi îi dau un alt sens, o fac să pară diferită şi o înfrumuseţez cu zâmbete.

Ieri, după foarte mult timp mi-am îndeplinit dorinţa de a merge la picnic în pădure. Şi cine se putea pune gând la gând cu ideile mele daca nu mami . Am pregătit coşul cu merinde, am pus pătura şi paletele de badminton în rucsac, şi până la Pădurea Băneasa nimeni nu ne-a mai oprit.

Acolo ne aştepta o linişte cum numai pe vârful muntelui mai găseşti, multă verdeaţă, un aer plăcut şi nu în ultimul rând câteva raze de soare care se strecurau printre ramurile copacilor. Scorul jocului nu l-am ţinut cel mai mult contând distracţia, care nu a întârziat să apară când dintr-o întâmplare ne-am trezit amândouă cu fluturaşi în mână gata să servim. Cred și susțin că pentru o zi frumoasă nu ai nevoie de prea multe pegătiri și milioane de cheltuit, trebuie doar puțină imaginație și nebunie din partea tuturor celor care se ” baga ”.

Tu….cu ce cuvânt ți-ai boteza viața ?

Marea, muntele, băutura, grătarele, cluburile toate acestea definesc ziua de 1 Mai an de an. La televizor vedem mereu aceleași știri despre tinerii de la Vama Veche, care habar nu au cum au petrecut, carnagiile de pe șosele, aglomerația de la întoarcerea din mini vacanță și maldărele de gunoaie rămase în urma necivilizaților. Cam asta e imaginea promovată de mass-media, de parcă am fi o țară de bețivi, maneliști, teribiliști sau nemâncați.

Nu am ajuns niciodată la mare de 1 Mai, preferând să vizitez alte orașe, dar cum anul acesta sunt angajată și a căzut și sâmbăta am ales să petrec în București alături de mami a mea. E un camarad extraordinar și dă clasă cu siguranță multor tinerele care nu ar putea să țină pasul odată cu ea. Nu spune niciodată nu, e prima la ușă când e vorba de plimbare, iar eu sunt cel mai fericit copil că o am lângă mine zi de zi.

Am prelungit ” sărbătoarea ” până azi, pentru a ne bucura din plin de două zile absolut superbe, mai ales datorită vremii care a fost pe placul sufletului meu. Cred că cea mai mare bucurie a fost să pot merge prin soare, să simt adierea vântului prin cârlionții din dotare și să port haine colorate .

Un lucru pe care l-am observat zilele acestea a fost acela că deși foarte mulți oameni nu au posibilitatea financiară de a face din orice sărbătoare legală un adevărat festin costisitor, au păcălit timpul cu o ieșire în parc, condimentată cu zâmbete, tolăneală  în iarbă, bătaie cu apă și plimbări cu bicicleta sau rolele .

Am întâlnit un grup de adolescenți, cărora nu le păsa că nu se află înr-un loc special, natura verde fiindu-le cea mai bună sală de spectacol pentru muzica ce răsuna timid dintr-o chitară. Mi s-a părut o imagine extrem de frumoasă și foarte rar întâlnită în ultima vreme, dat fiind modul în care se distrează marea majoritate a tineretului în zilele noastre. Am vrut să imortlizez totul, dar am fost mult prea impresionată și m-am trezit cu mult după ce am trecut de ei .

Dacă ieri am abordat natura, azi m-am simțit o mică prințesă ( sportivă ce-i drept ). Zilele porților deschise la Palatul Parlamentului au prilejuit accesul gratuit al  tuturor vizitatorilor în incinta acestuia. De asemenea fotografiatul și filmatul au fost din partea casei, un motiv în plus de bucurie pentru pasionații de fotografie.

Așa cum bine știm cu toții, Casa Poporului ( denumirea veche ) este a doua clădire ca mărime în lume după Pentagon. A intrat de 3  ori în cartea recordurilor, așadar România nu stă chiar atât de prost la toate capitolele. Despre cei care viețuiesc zi de zi în Casa Poporului nu merită să discutăm….destul îi vedem la televizor cum dorm și din când în când se mai trezesc să mai dea o lege.

Accesul vizitatorilor a fost permis în camerele considerate a fi cele mai reprezentative pentru activitatea parlamentarilor. Noutatea fața de edițiile anterioare ale porților deschise este aceea că poate fi vizitat și subsolul, unde nu am ajuns pentru că era coada prea mare, și din ce am văzut la tv nu este nimic terminat din ceea ce a fost început acum mulți ani.

Clădirea este foarte impunătoare, cu o arhitectură complexă, creând senzația de întoarcere în timp. Sălile în care am putut intra impresionează prin candelabrele prețioase, tapetul din mătase, covoarele cu diferite motive  și mobila lucrată manual la Intreprinderea de Mobilier și Decorațiuni Heliade, unde cu mândrie pot să spun că au fost angajați mami și alți membrii ai familiei, exact pe vremea în care minunățiile ce le putem vedea și azi, se fabricau  .

Descrieri se găsesc pe internet cu duimul, așadar vă ofer o mică parte din imaginile ce s-au perindat prin fața mea.

Un zâmbet pur și inocent,doi ochi căprui ca două steluțe și o atingere jucăușă, de atât a fost nevoie pentru ca ziua mea să fie excelentă. Cu mânuțele lui m-a strâns tare de deget, a gângurit ca și cum ar fi spus ” salut ” și aproape că nu m-ar mai fi lăsat să cobor din autobuz. M-am topit pe loc și mii de furnicuțe parcă îmi tropăiau prin vene. E incredibil câtă energie îți poate transmite un copil prin prezența sa.

Întâlnirea cu bebe mi-a dovedit încă odată că indiferent câte gânduri, probleme, greutăți ai avea, bucuria izvorăște din lucruri minore, pe care trebuie să le trăiești însă la intensitate maximă. Nu am fost niciodată de acord cu izolarea totală, atunci când viața se pune contra dorințelor tale, de aceea ori de câte ori am ocazia militez pentru ieșitul în natură indiferent de starea de spirit.

Vremurile din ziua de azi nu sunt nici pe departe ceea ce ne-am dori să trăim, dar trebuie să mulțumim totuși pentru ceea ce avem și să ne ambiționăm să obținem mai mult. Tânguielile de genul ” plângeți-mi de milă ” nu mai au loc în societatea actuală, când fiecare trage turta pe spuza lui, iar persoane pe care să te poți baza sunt din ce în ce mai puține.

Am învățat de la mama că în viață trebuie să lupți , să încerci să obți totul prin forțe proprii, pentru ca doar așa vei ajunge să apreciezi tot ceea ce te înconjoară. I-am promis încă de când eram copil că nu am să o dezamăgesc, din acest motiv sădesc zi de zi în sufletul meu semințe de speranță adunate din toate lucrurile minunate care îmi ies în cale.

Zâmbete, soare , lumină, copii, animale, natură, muzică, aer, culori sunt doar câteva din sursele mele ” secrete ”. Încercați și voi !

Și desigur, fluturașa șefă .

După lansarea de ieri, despre care vă voi povesti când am să intru în posesia pozelor, cea mai tare după amiază a fost cea de azi . Role + 3 fete = distracțieeeeeeeeee în parc.

Vremea a ținut din plin cu noi, soarele ne-a răsfățat, dăruindu-ne o zi de primăvară superbă. S-a lăsat cu picaje, pantaloni rupți, coborâri pe pante abrupte si cocoțări prin copaci, dar cel mai bine vorbesc pozele în locul meu .

Păpica preferată a tututor bebeilor a ajuns în farfuria mea în această dupa-amiază. Vișinele amărui s-au potrivit perfect cu gustul dulce al grișului cu lapte, care m-a teleportat pentru câteva minute în copilărie .

A gu-gu-gu-gu, deeeeeeeeeeeeeeeeeeeee !