1 septembrie, nu foarte mult trecut peste ora 14:00, telefonul personal începe să zbârnâie spre disperarea mea, pentru că aveam de lucru. Numar necunoscut. Inițial am crezut că am să ma cert iar cu vreo operatoare de la UPC ( am fost sunata de zeci de ori în ultimii 2 ani pentru un abonament pe care propietarii din fostul apartament unde am stat cu chirie nu binevoiesc sa-l platească și deși le-am explicat de fiecare dată ca eu NU mai stau acolo, se pare că o condiție primordiala de a lucra în compania mai sus amintită e să fi ori surd, ori bătut în cap ), dar m-am înșelat.
La capătul celălalt, tot o domișoară dar de la firma Top Shop. Mi-a explicat frumos, că în urma unui sms dat acum ceva timp pentru un concurs, deși nu am câștigat premiul cel mare, excursia la Paris, sunt fericita posesoare a unui robot de bucătărie. Yupiiiiiiiiiiii, artificii, petarde, baloane…ce să mai, să suflăm în lumânare pentru primul câștig din viața mea. După încă două fraze, am înteles că lumânarea rămâne, dar una din aia pentru pomeni, pentru că îmi primeam premiul doar dacă aș fi comandat ceva de la ei de la firmă. Adica wtf, îmi plătesc premiul sau ce ? Am răspuns politicos că nu, nu doresc nimic și am închis. Probabil au urmat alte zeci de persoane, și cred eu că cel puțin 2-3 au picat în plasă. Știam eu că nu se lipește niciun câștig de mine, dar pentru câteva secunde am trăit cu speranța că totuși nororcul a găsit ușa la care stau 
.
O altă problemă de care m-am lovit zilele acestea a fost aceea a aerului din mijloacele de transport. Deși momentan e TOAMNĂ, pe o parte din cei care circulă frecvent cu RATB-ul. i-a lovit înghețul de la Polul Nord. Cat de congestionat să ai creierul încât să ți TOATE geamurile închise într-o mașina plină cu 50 de oameni ? 
Numai gândul de a respira aerul expirat de altcineva și mă ia cu leșin la stomac, da să parcurgi un traseu de câteva stații în asemenea condiții, e deja echivalent cu un episod din ” tehnici de supraviețuire ” ( apropo de această emisiune, aruncați un ochi pe blogul Dianei si cititi despre cum a fost în celebra tabară organizata de cei de la Discovery , prin ochii unei fete care a văzut mai multe locuri decât posturile mele de pe blog ) . Am încercat timid să deschid UN geam, iar jumătate din călători m-au privit de parcă aveam 2 capete în loc de 1. Din fericire, deși am fost rugată să-l mai închid puțin, neuronii mei sau oxigenat, dovada faptului ca azi sunt aici cu toți piticeii mei 
.
Uneori chiar mă întreb, câtă normalitate mai există la noi și dacă se găsește, unde e ?
În altă ordine de idei, vara a trecut, oamenii au venit din concediu, străzile s-au aglomerat, iar la muncă drumurile și volumul de acte sunt în creștere. Din fericire, în tot ceea ce fac pun multă pasiune și mă implic până la ultimul nerv care e pe cale să cedeze, de aceea zi de zi pornesc la drum optimistă.
!
).
).
.